From Lenny, with Love.

Iulie 27, 2008

„I need Hungary for a Love Revolution!” O tipa din public s-a uitat stramb la el si i-a strigat Romania si atunci domnul Kravitz s-a scuzat, spunand ca el practic locuieste in hotel si in autocar si uneori mai uita pe unde e. Cred ca a fost momentul in care multi s-au uitat cu dezamagire inspre scena. Si mi s-a parut un pic in transa, fie obosit, fie „luat”, dar si un tip cald -nu intrebati cum am concluzionat!- care pare driven de o idee foarte clara in cariera lui si pare un leader, nu follower.

Desi atitudinea lui nu a fost chiar pe gustul meu, respectiv nu mi s-a parut ca a transmis energie publicului (in fine,omul e intr-un turneu foarte lung,deci ii dam voie sa fie mai lipsit de resurse), nu pot sa nu recunosc ca au sunat impecabil atat el, cat si orchestratia, just perfect.

Mi-as fi dorit mai multe melodii de mainstream, pentru ca m-am cam plictisit la un moment dat, in special pentru ca lungea foarte mult fiecare melodie cu momente de solo instrumentale, ceea ce e de apreciat -ca isi pune in evidenta trupa absolut grozava- dar ahm sa zicem ca as fi vrut mai mult, mai repede.. Ca parca prea au trecut repede minutele in care a cantat Again, I’ll be waiting, Fly away, American woman sau It ain’t over till it’s over si greeeeeu, lungiiiit in rest.

Nu vreau sa sune a recenzie negativa, asa ca repet ce voce incredibila are, e absolut perfect live, nici o nota falsa, nici o exagerare deranjanta, cuminte si perfect. Am zis de multe ori perfect,nu? All in all,thumbs up for Lenny, mai ales pentru ca s-a urcat in tribune la sfarsit,foarte misto gestul 🙂

P.S. Dar putea sa spuna un „goodbye” amarat dupa Are you gonna go my way…
Anunțuri

Sunt in plina agitatie „psihica” din cauza plecarii la mare. Femeie,deh,n-am probleme reale,dar imi inventez. Baga rufele, scoate rufele, sorteaza rufele, calca rufele, ce pot sa zic decat ca Ortansa si-a luat concediu intr-un moment mai mult decat nepotrivit :)) Apoi mai am de strans toate porcarelele tipic feminine, plus cablul de ipod, incarcatorul de la aparatul foto (pe care presimt ca il voi uita anyway), nu-mai-stiu-ce-alte-chestii…. Urmeaza sa folosesc cu Robert periuta lui de dinti cea noua, cu baterii, imprimata cu Fulger McQueen (gata,am bifat,o experienta de neuitat :))) si sa ma ocup si de mine, sa termin de convertit filme pentru ipod ca sa am la ce ma uita pe plaja cand imi piere cheful de citit (mi-am propus sa termin odata Middlesex-ul ala si sa citesc o carte dedicata reprezentantului dinastiei Tudor, Henric al viii-lea) and that’s about it. Much ado about nothing, right?

In ton cu titlul, a trebuit sa merg la Paris ca sa ma intorc de acolo. Si a fost asa cum trebuia sa fie, eu cu pitica mea, exact ca acum 6 ani. Bine, fiecare dintre noi schimbata intr-o oarecare masura, dar tot floshkosofoase ca pe vremuri. Si am ras mult, mult, mult, ne-am vorbit cum stim noi doua sa ne vorbim, ne-am tocit pingelele si am consumat o cutie de 30 plasturi in timp ce faceam cumparaturi, am admirat cladirile de o uniformitate clasica si eleganta, cu balcoane decorate cu fier forjat si cu o culoare absolut …curata. Si am mancat la japonezi, ne-am plimbat de la apartamentul nostru dragut din Montparnasse pana la Arcul de Triumf, ne-am oprit pe stradute la cafenele cochetele, am luat micul dejun cu croissante, espresso si suc de portocale, am vorbit aprins despre politica, economie si astronomie, despre fosti prieteni si viitoare calatorii, ne-am dat in roata de la Louvre, ne-am facut doi prieteni gay (Frere si Jacques, adica doi Mickey Mouse de la Disneystore :p)…si am experimentat „frantuzescul” cappuccino (cu gust de cacao cu lapte :)) Ce ramane acum? O mini flasneta care canta La valse d’Amelie, pe care o anima acum in sufragerie Wednesday, cateva poze si amintiri…. pe care le ador si o sa ramana forever and ever cu mine 🙂 Yes, we’ll always have Paris.

 

 

 

Acum mai bine de un an scriam despre cat de dor imi e de Paris. Iar maine, la 9:15, decolez impreuna cu Ioana inspre 5 zile de Montparnasse & co. unde vom sta intr-un apartament cochetel si dragut. Hmm can you spell p-e-r-f-e-c-t?

P.S. Et… je „te” t’aime moi ;),

Almost the B’estfest.

Iulie 7, 2008

Loved Roisin, cel mai mult dintre cele trei doamne pe care le-am vazut.

Pentru ca Alanis se bataie timid, sacadat si mecanic in timp ce canta, si parca inhiba publicul, desi are o voce incredibila si o ascult de pe vremea Jagged Little Pill. My special treat a fost nu „Ironic” (desi iubesc melodia aia de fiecare data cand o aud), nici macar „Thank You” (pe care i-am dedicat-o prin telefon lui Bogdan), pe astea ma asteptam sa le cante, ci „You Oughta Know”. Man, I love that song!

 Iar Nelly, pretty and curvy and just as accurate as heard on the cd,  nu interactioneaza prea mult cu publicul, mai ales cand are pe ea rochie 🙂 Insa pronunta Bucuresti asa cum trebuie (ceea ce l-a intrigat pe Alex, care avea creierul scaldat in alcool din w/e petrecut la mare) si mi-a cantat Try, in timpul careia mi-as fi dorit sa fiu in primul rand sa cant cu ea. Iar Andrei i-a cantat Somebody to Love si Wait for You, insa nu si Crazy, dar sunt sigura ca o va ierta! Final previzibil, cu All Good Things, dar ce frumos am cantat toti…

Insa Roisin poate doar sa cante si sa faca the weird robot dance of hers, ca tot fascinanta e. Cand revine la perioada Moloko si ne ofera „Forever More”, o ador si sper si la „The time is Now”, care nu va sa vie. Iar cand canta Ruby Blue ma face sa tip de fericire, in timp ce la Ramalama ne transforma pe toti in zombie. Si e perfecta, femeia snur cea sexi, cu vocea limpede, atitudinea puternica, sacourile cu umeri xl si palariutele ciudate. Yes, definitely loving Roisin 🙂